Despre cei mai tari 1%

Mi s-au intamplat multe lucruri minunate in ultimul timp dar am inteles ca toate se leaga, mai ales dupa ce i-am vazut pe Vlady si pe Paul la TV.

Nu pot sa descriu in cuvinte ce am simtit in timp ce ma uitam la emisiune, dar din cate imi amintesc, a fost mandrie, bucurie, entuziasm, pasiune si putina frustrare in acelasi timp. Sunt mandra de ei si ma bucur pentru ei si pentru ce valori se gasec in societatea romanesca. Am simtit pasiunea care se gaseste in spatele cuvintelor si pasiunea pentru ceea ce fac. Pe de alta parte eram putin frustrata, pentru ca baietii astia ridica standardele la un nivel foarte inalt, care mie imi dau impresia ca stau pe loc, dar si pentru ca am impresia ca sunt prea departe de intamplarile reale.

Ma identific cu 80% din ceea ce au spus ei, prin experientele avute, prin tariri si prin visele si planurile mele de viata.

Ceea ce am vazut si auzit ma indruma sa fac, printre altele, urmatoarea analiza:

Mediul asociativ studentesc din Romania este foarte valoros si mai bine dezvoltat decat in multe tari Europene. Studentii din ONGS-uri in Romania sunt mai proactivi, mai dornici sa invete, mai deschisi spre nou, mai responsabili si mai centrati pe viitor.

Tot mai des, competentele cerute la majoritatea locurilor de munca (sociale, de organizare, uneori chiar si profesionale etc.) nu se invata in universitate sau nu sunt cuprinse in educatia formala. Scrisesem intr-un post anterior - eu am invatat 90% din ceea ce stiu sa fac in organizatiile studentesti in care am activat. Si datorita acelor experiente am ajuns sa fac ceea ce imi place sa fac cel mai mult: educatie. Am prieteni pentru toata viata si am vise care imi dau energie si putere in fiecare zi.

S-a evitat putin discutia studentilor care pleaca din tara si cred ca e foarte bine ca Vlady s-a concentrat pe acei studenti care "isi dovedesc in fiecare zi ca se poate" (Doamne, cat mi-a placut asta!). Eu am avut emotii cand Eli a pus intrebarea respectiva si cred urmatorul lucru: studentii astia din ONGS-uri invata sa aiba scopuri foarte clare in viata, sunt responsabili pentru deciziile pe care le iau si sunt convinsi, indiferent daca pleca sau raman, de unde vor sa ajunga in viata (si aici nu ma refer la o destinatie geografica). Andi, Mariana, Cornelia, Stefania, voi ce credeti?

Va invit sa urmariti emisiunea Business Responsibility, iar de la minutul 12 pe Vlady si pe Paul de la CROS - Centrul de Resurse pentru Organizatii Studentesti:

Cat de frumos!

Viata e roz!

Noa servus!

Nu am mai scris demult. Exista o explicatie! Nu mi-o venit! (Vorba lu matusa Inge: Noi, sashii din Romania, folosim 'Es kommt mir nicht zu glauben' ca traducere a lui 'Nu-mi vine sa cred'. Doar ca nemtii astia din tara lor, nu folosesc asa ceva si se distreaza pe seama lui 'imi vine' / 'es kommt mir' al nostru).

Asa! Intre timp am mai crescut. Am mai crescut in competente (ca in inaltime nu-mi vine). Am invatat sa fac chestionare (vezi "Fragebogenerfassung"). Si daca vreti sa radeti de mine, am invatat 'Word' (programul Microsoft Office Word). Si va spun ca probabil jumatate din cei care citesc acum blogu asta nu stiu Word! Ma credeti? Dar nu va supi pe mine! Eu m-am simtit tare ofensata cand mi-a spus mie cineva asta (Cineva, fiind sefu' meu). Ca stiam sa scriu (vezi 'masina de scris') si stiam niste formatari de baza… nu e pe departe ceea ce stie acest programel (pentru detalii vizitati sectiunea 'help' / 'ajutor' -> Styles and Reusing Formatting).

Am mai invatat (vezi experimentat) ca nemtii tare se mai plang. Din orice si pur si simplu. Si daca nu se plang, nu ti-ar spune pentru nimic in lume ca le e bine. Nu e rau sa ai asteptari mari de la tine, de la ceilalti si de la viata, dar macar odata ai putea fi multumit si recunoscator pentru ceva.
O discutie intre doi nemti:
Hallo, wie geht's? Salut, cum esti?
Naja, geht so! Pai na, merge!
Und dir? Si tu?
Naja, hmm, muss ja! Pai na, hmm, trebuie!
Hmm! (Zambeste)
Mhm! (Zambeste inapoi)
Na gut! Na bine!
Bis dann! Pe curand!
(Ich frag mich danach immer "Bis wann?"?!)

Na si am mai invatat ca lumea nu e asa cum o vedeam eu cu ochi de ASPR-ist, ANOSR-ist, EFPSA-ist.
Imi zicea Marius pe vremea aia, ca noi nu suntem cu picioarele pe pamant si ca noi traim in alta lume (acesti noi, fiind prietenii mei aspr-isti si instigatorii). Nu-mi amintesc cand am barfit ultima data (inainte de a veni aici Da, sunt sincera, le barfeam pe rusoaice, ca si ele ne barfeau, dar pe ruseste - "tuturututu" - pana ne-a tinut Vi - din Vietnam - o morala de zile mari, ca asa ceva e inacceptabil, ca la ea in tara nu se intampla. Si de atunci ne tinem gura). La Cluj nu aveam timp de asa ceva. Si chiar vorbitul despre cineva fara a fi de fata era tabu… parca era o norma sociala. Daca aveam o problema cu cineva, mergeam la cafea si discutam asta foarte serios, cu scopul de a indeparta orice influenta negativa (dar am observat din mailurile de pe grupuri ca se cam uita acest obicei). Parca am trait intr-un glob de sticla. Si traiam cu - unii ii spun iluzie, eu i-as spune idee - ca lumea e buna (razi, Sergiu!) Si daca faceam ceva, o faceam din placere si nu ca trebuie, o faceam pentru ca insemna ceva pt mine si pt ceilalti de langa mine si pentru ca vroiam sa mai facem un pas inainte. Si cand ne intalneam, vorbeam despre visele noastre si de cum vrem noi sa schimbam lumea. Si daca mergeam in cluburi, ne dantzaluiam pana spre dimineata (in cerc, ca asa e in Ardeal ), ca pe urma, dupa putine ore de somn sa mergem in audienta la vreo personalitate importanta din universitate cu stiu eu ce idee/ bai/ rugaminte… ca doar ne-aveam bine. Mai tin minte ca nu era nimic rau, na bine, aproape nimic, pentru ca tot ce era negative era transpus intr-o lumina pozitiva, prin cautatul de solutii/ rezolvari (Nu-mi place! Cum fac sa-mi placa?). Am sunat-o pe mama odata si i-am spus, ca daca nu-mi iau licenta, sa stie ca am facut-o pentru o cauza buna. Ei, nu a fost cazul, pentru ca am lucrat la ea cu aceeasi pasiune cu care lucram la orice proiectel dragut in ASPR. Doar ca ma gandeam ca poate nu o sa mai joace altii cu mine (cum s-a si intamplat de altfel, dar nu scriu azi despre asta).

Noa, ideea este ca nu am mai avut feelingul ala de cand sunt aici. E frumos, e motivant (daca esti deja motivat), e prietenos si zambaretz. Dar se vaita, manca-i-ar mama de vaicariti: ca nu le place orasul (ca ploua), altora le place orasul ca-s nascuti aici, dar le e prea periculos (in conditiile in care nu au locuit niciodata in Manastur), ca la facultate nu ii invata ce vor sa invete (dar nu intreaba, ca ce sa intrebe si cum adica sa intrebe), ca mancarea nu-i buna, ca biciclistii de ce circula pe strada, sa cicule, mama lor pe trotuar, ca tre sa platim pt orice serviciu, cat de mic ar fi (asta ma seaca si pe mine, dar na, e tara lor), ca au prea mult de invatat pt facultate (vezi workload crescut), dar spun profii nostri "Spuneti-mi si mie, cum pot sa stiu ce vrea fiecare? Asa ceva e imposibil!" (uitandu-se foarte sincer la noi, cerandu-ne sa ii intelegem), ca ce-s alea credite si de ce nu au mai multa libertate de alegere a cursurilor (asta in conditiile in care spun, cum adica sa-mi caut altceva, sa-mi dea ei ceva interesant), ca de ce bachelor si master, ca cine ii de vina pt tot haosul din invatamant, ca cel de langa mine nu e responsabil (dar eu sunt?) si tot asa.

Na ce sa zic? Vorba lu Miclea, "nu depresivii vad lumea in negru, ci noi, nondepresivii, o vedem mai in roz"!

Atunci va doresc un sfarsit de saptamana roz!