Sanatate si Doamne'ajuta!

De fapt vroiam sa scriu ca am concediu si ca mi bine, dar asa m-am infipt in subiectul asta de il fac tema de blog si chiar prioritar inainte sa va scriu despre saptamana mea in Schwabenlaendle.
Intr-o zi din concediul meu foarte organizat (cum e specific la ei, nemtzii), am fost la pescuit si la plimbat. Baietii, Rene si Werner, au pescuit (2 pestishori, ca restul le radeau in nas, venind pana la undita si facand semne ciudate cu aripioarele, parca numa de ciuda nu vroiau sa mushte). Noi, fetele (Lara, Inge, Nera si cu mine), ne-am plimbat 2 ore (= 4 km) in Märchenwald (Padurea povestilor) in jurul unui lac mare. A fost tare placut. Seara, ajunsi acasa, am gatit pestii (vezi pe gratar-afumatoare). Fiecare manca un pestisor cu salata de cruditati, dupa care cate 1 felie de tort diplomat si inca o felie de tort de branza dulce cu mure + cola. Ce combinatie perfecta pentru o cina la ora 21:30. Asa m-am si trezit dimineata. Cu Au! si Vai! stomacu'. Dar nu ma vait, ca doar nu-s nemtzoaica. Nu, nu m-am vaitat ca eram cica alba ca varu si sa deschid gura, era prea mult. Eu nu m-am vazut, stiu numai ca m-am chinuit sa ajung cumva jos la casa lor (eu locuind intr-o alta casa in aceeasi curte) si imi amortisera mainile si picioarele. In cap auzeam tot felu de sunete foarte inalte si foarte dese (daca stie cineva ce inseamna asta, pls, un comment). Na, era clar ca pt mine, ziua se arata a fi naspa. Egal, nu imi mai trebuia numic, decat un pat, in aer liber, la umbra si liniste, multa liniste. No, las ca si in casa in fata televizorului, cu doi copii care se joaca la calculator ii bine. Nu mai eram alba, dar ma durea stomacu de mama focului. Dupa vreo cateva ore, in care am mai motzait si m-am trezit singura-singurica, incerc sa manc ceva, ca poate i-o fi foame saracului stomac (O fi mancat pestisoru tot tortu ). Imi iau o banana si o mananc incet si cu grija. Na, mi-o trebuit banana!! Iar de la capat, dureri si iarasi dureri. Nu mai vroiam altceva decat sa fiu acasa si sa mananc o supa de gaina din curtea mea si sa beau un ceai cald de musetel din gradina (de parca am avut vreodata musetel in gradina…; na bine, v-ati prins cat de mare era dorinta mea de a fi acasa, la mama). Ma gandeam mult la tot felu de chestii, numai sa uit ca ma doare stomacu. Mi-am adus aminte de saracu Andi, care, Doamne, cat mi-o mai cerut lapte, sa-si mai potoleasca stomacu tare dureros uneori. Daca as fi stiut ca te doare asa tare, ti-as fi facut si supa calda de gaina
Na dupa alte cateva ore si inca o criza cu tremurici, furnici si sunete inalte, varuiala si cerculete verzi, a gasit organismu meu solutia si m-o vindecat. Dar nu va spun cum (cu siguranta e foarte neinterenat), ma bucur ca organismu meu stie sa lupte impotriva dusmanilor, chiar daca mie uneori nu-mi place varianta pe care-o alege pentru a invinge. Seara, vine acasa restul familiei, si prima reactie a matushii Inge: "Stiu ce ai! Pietre la fiere!" Na, parca mi-o dat cu o piatra in cap. Nu tu internet, nu tu gugal, credeam ca innebunesc! Bine ca matusha are o biblioteca bine dotata si imi aduce dex-ul bolilor. Ma iau si citesc si gasesc ceva interesant: Se transmite genetic (multumesc, mama), dar se agraveaza prin difrerite moduri, ca de exemplu regimuri alimentare sau chiar postul. Na, bravo! Bata-ma sa ma bata, ca mi-am derulat toata viata prin minte sa analizez cum si cand si ce am mancat si care tratamente le aplic deja de mult si ce sa schimb, si de ce mi se inatmpla chiar mie, si de ce acum si de ce aici?
Oricum, eu nu cred! Nu am crezut nici cand mi-a spus doctorul in primavara lui 2007 (dupa B&L2007) ca am pneumonie, si uite ca m-am vindecat (cred) si fara ale lui antibiotice. Oricum acum stiu ca primul lucru cand ajung inapoi in Kassel fug la medic. Nu-mi place, dar vreau sa-mi spuna ca is bine, is intreaga si ca greutatea pe care am acumulat-o in ultimele luni nu se datoreaza unor pietre inutile si chiar daunatoare, care si-o gasit sa-si faca culcus moale la mine pe ficat… grrr.

Dar azi mi-e bine si pot scrie si blog, hihi.

Viata e roz!

Noa servus!

Nu am mai scris demult. Exista o explicatie! Nu mi-o venit! (Vorba lu matusa Inge: Noi, sashii din Romania, folosim 'Es kommt mir nicht zu glauben' ca traducere a lui 'Nu-mi vine sa cred'. Doar ca nemtii astia din tara lor, nu folosesc asa ceva si se distreaza pe seama lui 'imi vine' / 'es kommt mir' al nostru).

Asa! Intre timp am mai crescut. Am mai crescut in competente (ca in inaltime nu-mi vine). Am invatat sa fac chestionare (vezi "Fragebogenerfassung"). Si daca vreti sa radeti de mine, am invatat 'Word' (programul Microsoft Office Word). Si va spun ca probabil jumatate din cei care citesc acum blogu asta nu stiu Word! Ma credeti? Dar nu va supi pe mine! Eu m-am simtit tare ofensata cand mi-a spus mie cineva asta (Cineva, fiind sefu' meu). Ca stiam sa scriu (vezi 'masina de scris') si stiam niste formatari de baza… nu e pe departe ceea ce stie acest programel (pentru detalii vizitati sectiunea 'help' / 'ajutor' -> Styles and Reusing Formatting).

Am mai invatat (vezi experimentat) ca nemtii tare se mai plang. Din orice si pur si simplu. Si daca nu se plang, nu ti-ar spune pentru nimic in lume ca le e bine. Nu e rau sa ai asteptari mari de la tine, de la ceilalti si de la viata, dar macar odata ai putea fi multumit si recunoscator pentru ceva.
O discutie intre doi nemti:
Hallo, wie geht's? Salut, cum esti?
Naja, geht so! Pai na, merge!
Und dir? Si tu?
Naja, hmm, muss ja! Pai na, hmm, trebuie!
Hmm! (Zambeste)
Mhm! (Zambeste inapoi)
Na gut! Na bine!
Bis dann! Pe curand!
(Ich frag mich danach immer "Bis wann?"?!)

Na si am mai invatat ca lumea nu e asa cum o vedeam eu cu ochi de ASPR-ist, ANOSR-ist, EFPSA-ist.
Imi zicea Marius pe vremea aia, ca noi nu suntem cu picioarele pe pamant si ca noi traim in alta lume (acesti noi, fiind prietenii mei aspr-isti si instigatorii). Nu-mi amintesc cand am barfit ultima data (inainte de a veni aici Da, sunt sincera, le barfeam pe rusoaice, ca si ele ne barfeau, dar pe ruseste - "tuturututu" - pana ne-a tinut Vi - din Vietnam - o morala de zile mari, ca asa ceva e inacceptabil, ca la ea in tara nu se intampla. Si de atunci ne tinem gura). La Cluj nu aveam timp de asa ceva. Si chiar vorbitul despre cineva fara a fi de fata era tabu… parca era o norma sociala. Daca aveam o problema cu cineva, mergeam la cafea si discutam asta foarte serios, cu scopul de a indeparta orice influenta negativa (dar am observat din mailurile de pe grupuri ca se cam uita acest obicei). Parca am trait intr-un glob de sticla. Si traiam cu - unii ii spun iluzie, eu i-as spune idee - ca lumea e buna (razi, Sergiu!) Si daca faceam ceva, o faceam din placere si nu ca trebuie, o faceam pentru ca insemna ceva pt mine si pt ceilalti de langa mine si pentru ca vroiam sa mai facem un pas inainte. Si cand ne intalneam, vorbeam despre visele noastre si de cum vrem noi sa schimbam lumea. Si daca mergeam in cluburi, ne dantzaluiam pana spre dimineata (in cerc, ca asa e in Ardeal ), ca pe urma, dupa putine ore de somn sa mergem in audienta la vreo personalitate importanta din universitate cu stiu eu ce idee/ bai/ rugaminte… ca doar ne-aveam bine. Mai tin minte ca nu era nimic rau, na bine, aproape nimic, pentru ca tot ce era negative era transpus intr-o lumina pozitiva, prin cautatul de solutii/ rezolvari (Nu-mi place! Cum fac sa-mi placa?). Am sunat-o pe mama odata si i-am spus, ca daca nu-mi iau licenta, sa stie ca am facut-o pentru o cauza buna. Ei, nu a fost cazul, pentru ca am lucrat la ea cu aceeasi pasiune cu care lucram la orice proiectel dragut in ASPR. Doar ca ma gandeam ca poate nu o sa mai joace altii cu mine (cum s-a si intamplat de altfel, dar nu scriu azi despre asta).

Noa, ideea este ca nu am mai avut feelingul ala de cand sunt aici. E frumos, e motivant (daca esti deja motivat), e prietenos si zambaretz. Dar se vaita, manca-i-ar mama de vaicariti: ca nu le place orasul (ca ploua), altora le place orasul ca-s nascuti aici, dar le e prea periculos (in conditiile in care nu au locuit niciodata in Manastur), ca la facultate nu ii invata ce vor sa invete (dar nu intreaba, ca ce sa intrebe si cum adica sa intrebe), ca mancarea nu-i buna, ca biciclistii de ce circula pe strada, sa cicule, mama lor pe trotuar, ca tre sa platim pt orice serviciu, cat de mic ar fi (asta ma seaca si pe mine, dar na, e tara lor), ca au prea mult de invatat pt facultate (vezi workload crescut), dar spun profii nostri "Spuneti-mi si mie, cum pot sa stiu ce vrea fiecare? Asa ceva e imposibil!" (uitandu-se foarte sincer la noi, cerandu-ne sa ii intelegem), ca ce-s alea credite si de ce nu au mai multa libertate de alegere a cursurilor (asta in conditiile in care spun, cum adica sa-mi caut altceva, sa-mi dea ei ceva interesant), ca de ce bachelor si master, ca cine ii de vina pt tot haosul din invatamant, ca cel de langa mine nu e responsabil (dar eu sunt?) si tot asa.

Na ce sa zic? Vorba lu Miclea, "nu depresivii vad lumea in negru, ci noi, nondepresivii, o vedem mai in roz"!

Atunci va doresc un sfarsit de saptamana roz!