Să ne amintim de Felix

În fiecare an, de când am învățat diferența dintre munte și deal, am mers în vacanțe la munte. O vacanță a fost mai deosebită și anume cea din 2005, când la întoarcere ne-am orpit la niște prieteni în Codlea, cărora tocmai le adusese pe lume cățeaua câțiva cățeluși de brac german frumoși foc. Noi pe vremea aia o aveam pe Peggy, o cățelușă frumoasă tare și răbdătoare și cuminte, dar care și avea grijă de curte și de animalele din curte. Peggy era puțin bolnavă la momentul respectiv, motiv pentru care idea de a adopta unul dintre micuții tocmai veniți pe lume nu părea tocmai nepotrivită.

Printre cățelușii ăștia frumoși foc era și unul negru complet cu o pată albă mare pe piept. La scurt timp după această vizită, el devenise micul nostru Felix.

Photo by me

"E născut pe 19 iunie 2005, noi l-am primit când avea o lunâ, era mititel, se pierdea în curtea mare cu iarbă prea înaltă pentru piciorușele lui. Dormea mult, ca un copil, se trezea să-și bea lăpticu' și se mai uita din când în când la noi. A crescut, i-au ieșit dințișorii, a început să roadă, să muște, să tragă, să rupă, să se răsfețe, … era adorabil. A crescut mai mult și mai mult și a ajuns să fie aproape cât mine. Era ascultător și totuși era rău… avea un glas puternic de-ți era frică să te apropii de poartă. Nu intra nimeni în curte, nici măcar ziarul, că-l făcea ferfeliță." (Tamoeta, 2007)

Între timp a devenit mai mare și mai puternic, mai obraznic și mai îndrăzneț și parcă pe zi ce trecea mai destept. Avea jumătatea lui de curte pe care o împărțea cu celalalte animale, cu Ghiță și eventual Geta, cu găinile care nu au avut niciodată nume, cu albinele, și de curând cu Rilă, Riluța și Riluții. Mai vâna câte-o pisică vecină care se încumeta să intre în curte, dar în rest nu avea treabă cu prietenii de curte. Cu cei de afară avea multă treabă... nu prea era el împăcat dacă treceau cai și căruțe cu cai prin fața porții sau dacă aveam musafiri nepoftiți. Era și tare simpatic când venea vreme mare și tuna și fulgera... se certa cu tunetele fugind dintro parte în alta a curții de parcă vroia să le raspundă... și credeți-mă că le răspundea cu vocea lui puternică de-l auzeau chiar și tunetele.

Yiceam că era și tare destept. Nu cred ca a învățat niciodată că dacă muscă, pe noi ne doare și dacă vrea să se joace cu noi, respectiv ca noi să ne jucăm cu el, să muște mai puțin. Dar cred că mai degrabă l-am învățat că noua ne place când el mușcă, că atunci când era mic și ne prindea de mâneci sau de pantaloni, noi tare ne distram și mai degrabă îl lăudam, în loc să-i spunem că "pe noi nu!" A mai învățat dragu de el că nu are voie să intre în casă și până în ziua de ...marți el știa că nu intră în casă, oricât de tare și-ar fi dorit asta. Își întindea gâtul cât putea el, avand grijă ca lăbuțele să rămână pe pervaz și dacă din greșeală ar fi picat vreun picior în casă, repede îl trăgea înapoi. Era singura mea șansă să mă aduc în siguranță când se bucura foarte mult să mă vadă și iarăși nu facea diferența între a mușca pe cineva care e rău sau a mușca din joacă.

Photo by Marius Mureșan

Photo by Marius Mureșan

Da, ia uite ce câine frumos și parcă și mai cuminte. Ultimele dăți când am mers acasă am reușit să conviețuim fără să ne mușcăm: am mâncat salată de fructe împreună (înafară de pepene roșu) am stat pe terasă la soare, ne-am băut cafeaua pe trepți, am admirat iepurii care deveniseră tot mai mulți și ne mai și ne jucam din când în când. 

Azi ne mai rămân doar pozele și amintirile scrise și nescrise despre cel care a fost Felix.